Competitivitate, că-i mai bună decât toate
Europa vorbeşte din nou, apăsat, despre competitivitate. Nu ca slogan electoral, ci ca reflex de supravieţuire. Raportul Letta despre piaţa unică şi apelul lui Mario Draghi pentru relansarea competitivităţii europene nu sunt simple exerciţii academice, ci semnale de alarmă lansate de oameni care înţeleg cum funcţionează economia globală. Modelul economic european, aşa cum îl ştim, nu mai produce suficientă creştere, suficientă inovaţie şi suficientă putere strategică într-o lume care accelerează brutal. În acelaşi timp, în România, avertismentele vin dintr-o direcţie diferită, dar convergentă. Dan Şucu, preşedintele Concordia, vorbeşte despre „mugurii crizei". Nu despre colaps iminent, ci despre semnele timpurii ale unei oboseli economice care, dacă este ignorată, devine structurală. Costuri în creştere, presiune pe investiţii, incertitudine fiscală şi o competiţie globală care nu aşteaptă ca România să se lămurească politic. Cele două mesaje, european şi local, spun acelaşi lucru: fără competitivitate, restul discuţiilor devin secundare. Echitatea, sustenabilitatea, coeziunea socială—toate acestea sunt obiective legitime, dar imposibil de atins fără o economie competitivă care să le susţină. Europa începe să înţeleagă asta dureros. România are încă timp să înveţe lecţia înainte de a o trăi.Europa redescoperă economia reală—prea târziu? Ani la rând, Uniunea Europeană a crezut că poate compensa lipsa de competitivitate prin reglementare, redistribuire şi stabilitate instituţională. A funcţionat o vreme, în special când SUA era mai puţin concentrată strategic, iar China încă învăţa. Astăzi însă, între americanii care investesc masiv prin Inflation Reduction Act şi chinezii care planifică industrial pe orizonturi de decenii, Europa riscă să rămână o economie sofisticată, dar lentă—un muzeu economic admirabil, dar irelevant strategic. Lecţiile recente sunt brutale şi imposibil de ignorat. Stellantis, unul dintre giganţii auto europeni, a anunţat recent închiderea temporară a fabricilor în Italia şi reduceri masive de personal. Motivul nu este cerere scăzută, ci competitivitate erodată. Costurile de producţie în Europa au crescut exponenţial—energie scumpă, reglementări din ce în ce mai stricte fără suport pentru tranziţie, lipsa unei strategii industriale coerente. În timp ce Europa discută despre Green Deal, China produce baterii pentru maşini electrice la jumătate din cost şi îşi construieşte lanţuri de aprovizionare verticale integrate. Northvolt, startup-ul suedez de baterii care trebuia să fie răspunsul European la dominaţia asiatică, s-a prăbuşit spectaculos în faliment la sfârşitul lui 2024. Motivul: costuri operaţionale nesustenabile, birocraţie excesivă şi imposibilitatea de a scala la viteza necesară pentru a concura global. Europa a investit miliarde în Northvolt, dar nu a creat ecosistemul necesar pentru ca proiectul să reuşească. Tehnologia era acolo, capitalul iniţial de asemenea. A lipsit viteza, flexibilitatea şi predictibilitatea—exact ce China oferă investitorilor industriali. Industria oţelului european trece prin cea mai profundă criză din ultimele patru decenii. ArcelorMittal a anunţat oprirea temporară a furnalelor în mai multe locaţii europene. ThyssenKrupp, gigantul german, se restructurează dramatic. Motivul nu este doar competiţia din Asia, ci şi politicile energetice europene care au făcut din energia ieftină o amintire. Europa vrea descarbonizare rapidă—un obiectiv legitim—dar fără o strategie industrială care să protejeze capacitatea de producţie în perioada de tranziţie. Rezultatul: relocarea producţiei în afara UE, pierderea de locuri de muncă şi dependenţă crescută de importuri din ţări cu standarde de mediu mult mai slabe. Sectorul farmaceutic European, cândva lider global, pierde teren în faţa SUA şi Indiei. Producţia de medicamente generice, componente active farmaceutice şi chiar inovarea în biotechnologie migrează către jurisdicţii mai rapide, mai flexibile, mai puţin birocratice. Pandemia a arătat brutal cât de fragile au devenit lanţurile europene de aprovizionare farmaceutică. Europenii au descoperit că depind de India şi China pentru antibiotice de bază. Nu este vorba doar de cost, ci de viteza de aprobare, predictibilitatea reglementărilor şi capacitatea de a scala producţia. Toate aceste exemple au ceva în comun: nu vorbim despre industrii învechite care nu şi-au făcut temele. Vorbim despre sectoare strategice, unde Europa are expertiză, capital şi piaţă. Problema nu este lipsa de resurse, ci lipsa de viteză, claritate strategică şi asumarea costurilor competitivităţii. De aici şi revenirea lui Draghi cu un mesaj neobişnuit de direct pentru un fost preşedinte BCE: competitivitatea nu mai este opţională. Fără investiţii masive, fără productivitate crescută, fără capacitatea de a transforma ideile în afaceri scalabile rapid, Europa îşi pierde nu doar creşterea economică, ci şi influenţa geopolitică. Un continent care nu mai produce devine un continent care nu mai contează. Raportul Letta vine din aceeaşi logică: piaţa unică trebuie să devină mai coerentă, mai funcţională, mai orientată spre rezultate concrete. Teoria pieţei unice este frumoasă. Realitatea este că un camion trece graniţa internă europeană mai greu decât trece graniţa SUA-Canada. Birocraţia europeană pentru lansarea unui produs nou este mai complicată decât în Singapore sau Dubai. Timpul de la idee la piaţă este mai lung în Europa decât în Israel sau Estonia. Pentru România, acest context este o oportunitate mascată. Dar doar dacă ştim să o citim corect şi să acţionăm mai rapid decât media europeană.România şi reflexul de a merge mai departe ca până acum România a crescut mult în ultimele două decenii. A recuperat decalaje istorice, a atras investiţii străine semnificative, a beneficiat masiv de integrarea europeană. PIB-ul s-a dublat, infrastructura s-a îmbunătăţit parţial, sectorul IT a devenit competitive global. Problema este că modelul care ne-a adus până aici începe să-şi arate limitele—şi ignorarea acestor limite nu le face să dispară. Creştere bazată pe costuri mai mici, pe consum susţinut de credite şi salarii în creştere, pe avantaj competitiv salarial nu mai este suficientă. Polonezii, cehii, slovacii—toţi au trecut prin aceeaşi fază şi au înţeles că salariile mici nu sunt strategie pe termen lung. Acum produc componente auto de înaltă tehnologie, dezvoltă centre de inovare, atrag investiţii în R&D. România încă produce în principal pe bază de cost redus, nu de valoare adăugată ridicată. Dacă vrem să rămânem competitivi, trebuie să ne reinventăm. Nu marginal, nu cosmetic, ci strategic. Asta înseamnă un nou model economic, construit pe valoare adăugată mai mare, pe inovare reală, pe capital românesc care creşte şi se internaţionalizează, pe instituţii care nu încurcă, ci facilitează. Să luăm exemple concrete. Industria auto românească este impresionantă prin volum—Dacia, Ford, producătorii de componente. Dar ce procent din această industrie este inovaţie locală, design local, control românesc asupra lanţurilor de valoare? România produce maşini excelente pentru alţii. Întrebarea strategică este: când vom produce tehnologie auto proprie, când vom controla o parte din lanţul de valoare, nu doar ultima verigă de asamblare?Sectorul IT românesc are performanţe remarcabile, dar rămâne în mare parte un sector de outsourcing de calitate. Avem ingineri excelenţi care lucrează pentru companii americane, israeliene, vest-europene. Excelent pentru ei individual. Întrebarea strategică este: când vom avea unicorni tech româneşti la scară globală? Când vom exporta produse software româneşti, nu doar ore de muncă calificate?Agricultura românească are potenţial uriaş—pământ fertil, locaţie geografică favorabilă, tradiţie. Dar exportăm în continuare în principal materie primă—grâu, porumb, floarea soarelui. Procesarea, ambalarea, brandingul, distribuţia se întâmplă în mare parte în afara României. Exportăm potenţial, importăm produse finite. Acest model nu construieşte competitivitate pe termen lung.Summitul european care urmează, dedicat competitivităţii, ar trebui să fie pentru România un moment de luciditate. Nu un exerciţiu de prezenţă diplomatică, nu o ocazie de networking政治, ci o oglindă. Unde suntem competitivi real? Unde trăim încă din inerţie? Şi ce riscăm să pierdem dacă nu ne mişcăm la timp?
/* (c)AdOcean 2003-2025, businessmex_ro.zf.ro.Desktop All Site.inread */
(function t(){ 2!=_aoState ? setTimeout(t,5) : ado.slave("adoceanroueerkxgpoo",{myMaster:"os.1jLdljbTK44U1xFiXXNRzHbXCPkdmUkk4OZdtPkv.V7"}) }());
Mugurii crizei şi riscul de a-i ignora Când mediul de afaceri vorbeşte despre „mugurii crizei", nu este alarmism şi nici pesimism. Este experienţă acumulată în decenii de business real. Crizele nu apar din senin, ca în filmele proaste. Ele cresc încet, în zonele unde deciziile sunt amânate sistematic, unde predictibilitatea lipseşte, unde politicile publice reacţionează târziu şi haotic. România are încă spaţiu de manevră. Avem resurse, avem piaţă internă în creştere, avem capitalul uman necesar. Dar acest spaţiu se micşorează rapid dacă competitivitatea este tratată ca un capitol de discurs electoral, nu ca prioritate naţională asumată şi implementată cu disciplină. Fără investiţii private stimulate inteligent—nu prin subvenţii care creează dependenţă, ci prin predictibilitate care creează încredere—economia stagnează. Fără infrastructură funcţională—transport, energie, digital—România rămâne o economie periferică, indiferent de potenţial. Fără capital uman valorizat—educaţie conectată la piaţa muncii, reconversie profesională, atragerea diasporei—vom exporta în continuare cei mai buni oameni şi vom importa soluţii mediocre. Ajustările viitoare, dacă vine criza reală, vor fi mult mai dureroase decât reformele făcute acum, preventiv, din poziţie de forţă relativă. Lecţia Stellantis, a Northvolt, a oţelului european este clară: dacă nu te reinventezi când încă ai resurse, vei fi forţat să te restructurezi când nu mai ai opţiuni.Dincolo de politică: o campanie de excelenţă românească Poate cea mai mare vulnerabilitate a momentului nu este economică, ci psihologică. O combinaţie toxică de oboseală colectivă, cinism generalizat şi aşteptări scăzute. Politicul livrează sub aşteptări, iar societatea se adaptează prin resemnare. Este exact mediul în care competitivitatea moare lent, fără zgomot, fără scandaluri—pur şi simplu prin atrofiere. De aceea, România are nevoie de ceva diferit, de ceva care să depăşească ciclurile politice şi calculele imediate: o campanie de excelenţă românească, de succes românesc vizibil şi replicabil. Nu o campanie de PR guvernamental plătită din bani publici, ci o mobilizare reală a mediului de business, a universităţilor, a antreprenorilor, a profesioniştilor care performează deja, dar nu sunt suficient vizibili la nivel naţional. Avem poveşti de succes remarcabile. Avem companii care exportă în zeci de ţări, care inovează, care rezistă şi cresc în pieţe extrem de competitive. UiPath a devenit cel mai valoros startup din istoria României. Bitdefender protejează sute de milioane de utilizatori globali. Dedeman a devenit cel mai mare retailer de bricolaj din regiune fără capital străin. Agricover transformă agricultura românească prin tehnologie şi integrare verticală. Enevo, Cis Gaz, Dextron si altii cuceresc ingineria energetica pe mai multe continente. Problema este că aceste exemple rămân izolate, nu devin motor de încredere colectivă. Sunt tratate ca excepţii, nu ca modele replicabile. O economie competitivă are nevoie nu doar de politici bune, ci şi de o cultură a performanţei asumate, unde succesul este recunoscut, studiat, replicat—nu invidiat sau minimalizat. O astfel de campanie ar trebui să aibă câteva componente clare:Vizibilizarea sistemică a succesului românesc—nu prin laudă goală, ci prin analiză concretă a ce au făcut diferit aceste companii, ce obstacole au depăşit, ce lecţii pot fi extrase. Este esenţial ca tânărul antreprenor din Craiova sau Suceava să vadă că se poate, că nu trebuie să pleci din ţară sau să te vinzi străinilor pentru a reuşi.Conectarea ecosistemului de excelenţă—universităţile de top cu companiile performante, startup-urile cu capitalul privat românesc, diaspora de succes cu oportunităţile locale. Prea multe dintre aceste componente funcţionează în paralel, fără să se potenţeze reciproc.Standarde clare de performanţă şi recunoaştere bazată pe merit—nu pe conexiuni politice, vechime sau loialităţi de grup. Competitivitatea se construieşte prin meritocraţie clară, nu prin recompensarea mediocrităţii bine conectate.Educaţie economică şi antreprenorială la scară—de la liceu până la reconversie profesională. Prea mulţi români talentaţi nu înţeleg cum funcţionează economia de piaţă, cum se construieşte un business, cum se gestionează riscul. Această lacună nu este accidentală—este structurală şi trebuie corectată sistemic.Concluzie: competitivitatea nu aşteaptă Competitivitatea nu este un lux şi nici un obiectiv abstract pentru rapoarte europene. Este condiţia de bază pentru bunăstare, stabilitate şi relevanţă. Europa începe să înţeleagă asta din nou, sub presiunea realităţii globale brutale—Stellantis, Northvolt, oţelul european, toate acestea sunt alarme imposibil de ignorat. România nu îşi permite să rămână în urmă exact când direcţia devine clară. Reinventarea modelului economic nu va fi uşoară. Va cere reforme structurale dureroase, asumări politice riscante, investiţii mari cu rezultate vizibile doar pe termen mediu şi lung. Dar alternativa este mult mai costisitoare—o alunecare lentă către irelevantţă economică, o dependenţă crescândă de capital şi tehnologie externă, o economie care serveşte alţii, nu pe românii care trăiesc şi muncesc aici. Dacă vrem să rămânem competitivi, trebuie să fim mai ambiţioşi decât politica momentului şi mai rapizi decât inerţia birocratică care ne sufocă. Trebuie să ne inspirăm din ceea ce funcţionează—nu din ce sună bine în discursuri, ci din ce livrează rezultate măsurabile. Şi trebuie să înţelegem că între vorba despre competitivitate şi competitivitate reală stă un deceniu de muncă consecventă, predictibilă, asumată. Pentru că, la final, competitivitatea chiar e mai bună decât toate. Mai bună decât subvenţiile care creează dependenţă. Mai bună decât promisiunile care nu se materializează. Mai bună decât politica ieftină care evită întrebările dificile. Competitivitatea este singura cale sustenabilă către prosperitate. Europa reînvaţă asta cu durere. România are şansa să înveţe înainte de a simţi durerea. Rămâne de văzut dacă vom folosi această şansă sau o vom irosim în calcule politice pe termen scurt. Istoria economică nu iartă ezitarea. Şi pieţele globale cu atât mai puţin.
Informatie preluata din publicatia Ziarul Financiar - citeste integral articolul - click aici
Web Design by Dow Media | Gazduire Web by SpeedHost.ro