Mărturisesc că aş fi preferat să vorbesc despre alte subiecte în articolele lunare pe care le publicăm în Blogul Investitorului de pe website-ul Erste Asset Management, pentru a mai schimba registrul, după ce vreme de câteva luni bune ne-am ocupat doar de Trump&Co. Din păcate, însă, personajele acestui film pe care l-aş fi categorisit în mod normal la secţiunea Old School, doresc să rămână în centrul atenţiei, iar evoluţiile mai zbuciumate ale pieţelor financiare din ultimele săptămâni reliefează faptul că îşi ating scopul, lupa investitorilor fiind aţintită asupra declaraţiilor politice despre tarife vamale şi alte măsuri de protecţionism economic. Mai mult decât atât, aşa cum am mai afirmat-o, senzaţia pe care o induce noua administraţie neo-conservatoare americană şi simpatizanţii săi este că trăim în mijlocul unor mişcări tectonice în modul în care ne imaginăm că funcţionează economia globală (şi, dincolo de sfera mea de competenţă, probabil şi jocul geopolitic internaţional). Iar dacă ordinea economică mondială este ruptă din paradigma neo-liberalismului şi a globalizării, e important să înţelegem care este direcţia alternativă spre care ne îndreptăm. Problema este că promotorii anti-globalismului cred că nu şi-au format încă o ideologie închegată şi un model economic coerent, dovadă în acest sens fiind şi argumentaţiile mai degrabă emoţionale şi antagoniste, de tip anti- şi puţin pro-, prin care îşi susţin arsenalul, deocamdată sărac şi el, de măsuri economice.Totuşi, atâta vreme cât sunt la putere sau cel puţin cât timp dirijează naraţiunea geo-politico-economică şi mai mişcă şi pieţele financiare, e important să anticipăm ce vor cu adevărat protecţioniştii, pentru a putea să ne pregătim (şi să ne poziţionăm corect ca investitori) pentru viitorul influenţat de deciziile lor. Până să facem presupuneri despre ce vor protecţioniştii, putem să spunem ce îi doare de fapt, iar cel mai des citată problemă economică din discursurile lor este cea a dezechilibrului din comerţul internaţional de bunuri. În cazul americanilor, simptomul acestui dezechilibru este deficitul comercial ridicat al SUA, despre care administraţia Trump afirmă că ar fi un exemplu de "exploatare" a americanilor de către partenerii comerciali, în sensul în care ţări precum China, Germania sau chiar Mexic şi Canada şi-au bazat întregul model de creştere economică pe exporturi masive către SUA, respectiv că au construit un întreg aparat productiv care se bazează în mare măsură pe cererea finală a consumatorului american. "Exploatarea" vine din faptul că producătorii din aceste ţări se folosesc de permisivitatea sistemului comercial internaţional şi al celui american pentru a vinde produsele lor mai ieftin în SUA, adesea datorită subvenţionării de către stat, direct sau indirect, a unei părţi din costurile producătorilor (valabil în special în cazul Chinei, de unde şi primele taxe vamale mai semnificative introduse de SUA faţă de importurile din această ţară). Astfel de subvenţii, inexistente în SUA, dezavantajează producătorii locali americani, care sunt practic scoşi din piaţă de marfa mai ieftină din import, ceea ce, afirmă susţinătorii acestei teorii, a dus în timp la dezindustrializarea SUA. Dacă vi se pare o linie de gândire familiară, acest lucru nu este întâmplător, pentru că o plângere similară o auzim de la mulţi şi cu privire la dezindustrializarea României şi "exploatarea" ei de către producătorii din Vestul Europei, pe măsura integrării ţării noastre în Uniunea Europeană, care a implicat şi liberalizarea completă atât a comerţului, cât şi a fluxurilor financiare din relaţia cu aceste ţări. Şi, ca şi în cazul SUA, şi România duce în spate un deficit comercial substanţial, care reflectă pe de o parte lipsa de capacităţi de producţie, iar pe de altă parte, lipsa de competitivitate a producătorilor locali, care se plâng adesea că sunt susţinuţi mult mai puţin de către Statul Român comparativ cu concurenţii lor din alte ţări UE care beneficiază de subvenţii sau alte moduri directe sau indirecte de susţinere. Nu voi intra aici în dezbaterea dacă această "durere" a adepţilor protecţionismului este sau nu justificată, deşi vă dezvălui că sunt doar parţial de acord cu acest mod de gândire, în sensul în care deficitele externe sunt o problemă doar dacă iau o amploare prea mare, altfel ele sunt o reflecţie a unor fenomene structurale mai adânci, care nu pot fi rezolvate pe termen scurt, cu o baghetă magică a unui conducător "patriot" şi "providenţial". Dar destul despre problemă, să vedem care ar fi totuşi scenariile de abordare a acesteia. Primul scenariu este cel în care scopul urmărit în mod direct este reducerea semnificativă, până la eradicare, a deficitului extern şi înlocuirea mix-ului de produse care satisfac cererea consumatorilor locali într-o proporţie tot mai mare de către producători locali. Să numim această abordare drept neo-mercantilistă, cu trimitere la mercantilism, doctrina economică şi politică din secolele premergătoare Revoluţiei Industriale, respectiv contemporane marilor descoperiri geografice, doctrină care considera că bogăţia unei ţări este proporţională cu acumularea de metale preţioase. Atunci, ca şi acum, ducerea la extrem a acestui deziderat, prin impunerea rapidă a unor tarife vamale punitive sau a altor restricţii semnificative asupra importurilor, se poate dovedi nocivă pentru economie, pentru că ajustările necesare dinspre oferta de import înspre oferta producătorilor locali nu se pot realiza pe termen scurt, iar parte din această ajustare implică o creştere semnificativă a preţurilor pentru consumatori. Pe lângă aceste creşteri de preţ e probabil ca economia locală să se confrunte şi cu situaţii de penurie, iar experienţa prin care a trecut ţara noastră în perioada obsesiei lui Ceauşescu de eliminare a datoriei externe stă mărturie despre precaritatea la care poate ajunge o economie "protejată" în mod excesiv. Din păcate, retorica actuală a preşedintelui american şi a colaboratorilor săi cei mai apropiaţi sugerează că nu poate fi exclusă posibilitatea ca scopul ultim (the "end-game") al politicilor promovate de administraţia Trump să fie acela al echilibrării balanţei comerciale americane cu principalii parteneri vizaţi de tarifele recent introduse, respectiv China, Canada, Mexic şi Uniunea Europeană. Dacă drumul către acest obiectiv ultim va continua nestingherit şi mai ales dacă acest obiectiv va fi extins la toţi partenerii comerciali prin introducerea de taxe vamale semnificative şi extinse, atunci scenariul cel mai probabil pentru economia americană este căderea într-o recesiune însoţită de salturi ale preţurilor de consum care pot degenera în presiuni inflaţioniste cronice, cu alte cuvinte într-un scenariu de "stagflaţie". Dacă este să-i credem pe cuvânt pe actualul preşedinte american şi pe membrii administraţiei sale1 care vorbesc despre "o perioadă de tranziţie" sau de "dezintoxicare", respectiv despre costul unei recesiuni care s-ar putea chiar "să merite" pentru a "reconstrui ţara", am putea chiar specula că o recesiune scurtă ar putea fi un risc acceptat de administraţie cu scopul economic al reducerii pe termen mediu a inflaţiei (căci recesiunile reduc în general cererea agregată şi presiunile inflaţioniste) şi a dobânzilor (care pot scădea atunci când scade şi inflaţia), respectiv pentru a permite producătorilor locali să acceseze mai uşor şi mai ieftin forţa de muncă necesară re-industrializării. Dacă acesta e planul, el este unul iluzoriu, pentru că, la fel cum inflaţia din 2021 despre care s-a crezut că va fi tranzitorie s-a dovedit a fi mult mai persistentă, o recesiune în condiţiile actuale de politici protecţioniste nu va putea rămâne una de scurtă durată şi "tranzitorie", ci va avea implicaţii durabile, aşa cum bine avertizează şi profesorul Larry Summers, fostul Secretar al Trezoreriei din administraţia Clinton2, cel care a estimat corect amploarea şi persistenţa episodului inflaţionist din anii 2021-2022. În aceste condiţii, dacă scenariul acesta va căpăta mai mult contur, ar fi indicat ca un investitor să evite activele cu risc mai ridicat, în principal acţiunile americane, dar şi pe cele din alte pieţe, pentru că o recesiune americană va contamina sentimentul investiţional şi pe celelate pieţe bursiere. În schimb, ar fi mai indicate investiţiile în aur şi probabil (în funcţie de durata episodului inflaţionist) şi cele în obligaţiuni din ţările dezvoltate, titlurile de stat pe termen lung din SUA fiind o variantă viabilă în cazul în care inflaţia va putea scădea mai rapid sub impactul recesiunii. Pieţele au înglobat deja cu o anumită probabilitate un astfel de scenariu, dovadă mişcările recente pe care le-am văzut în ultimele săptămâni (vezi Graficul 1), însă aceste evoluţii pot lua o amploare şi mai mare dacă avem dovezi în creştere că scenariul se manifestă.
Informatie preluata din publicatia Ziarul Financiar - citeste integral articolul - click aici
Web Design by Dow Media | Gazduire Web by SpeedHost.ro