Am tot spus-o şi o voi repeta până problema va fi rezolvată: cea mai severă constrângere a economiei româneşti este, de foarte departe, deficitul bugetar. Am trecut de la o datorie publică de sub 12% din PIB în 2006, anul dinainte de intrarea în UE, la 60% din PIB în prezent – o dinamică înfricoşătoare, care a atins apogeul în 2024, an fără crize sau evenimente excepţionale, când deficitul unui singur an a ajuns la un neverosimil 9,3% din PIB. După instalarea guvernului Bolojan a fost demarat un program pe 7 ani de revenire a deficitului bugetar în limitele prevăzute de Tratatul de la Maastricht, adică nu mai mult de 3% din PIB. Misiunea de îndeplinit este deosebit de dificilă, întrucât se vor manifesta, concomitent, numeroase evoluţii opuse inevitabile, printre care cele mai dificile vor fi creşterea plăţilor pentru dobânzile aferente datoriei publice (ce vor ajunge, în acest an, la peste 60 miliarde de lei, adică 3% din PIB şi vor creşte an de an!) şi majorarea cheltuielilor militare, de la sub 2% din PIB în anii anteriori, la 5% din PIB în câţiva ani de acum înainte. Nici factorul demografic nu ne ajută: în următorii 5-7 ani vor ieşi la pensie generaţiile, numeroase, cunoscute sub numele de “decreţei”; adică, vom avea o piaţă a muncii mai restrânsă, care va plăti pensii unui număr mai mare de pensionari.
Situaţia a fost şi este pe muchie de cuţit. Nu avem decât o singură soluţie: să ţinem cu dinţii de programul de diminuare a deficitului asumat de guvern şi aprobat de parlament, program care a fost agreat şi cu Comisia Europeană. Nu este plăcut, este cu mult mai confortabil să trăim pe datorie, pe seama deficitelor care se tot acumulează, nu? Ei bine, nu! Din 2017 încoace am tot înregistrat deficite ce au arătat doar un lucru: iresponsabilitatea guvernanţilor din această perioadă. A venit momentul notei de plată pentru bunăstare pe datorie. Pentru că nu a fost inventat încă mecanismul prin care o ţară să trăiască la nesfârşit mai bine decât reuşeşte să producă.De ce ne costă mai scump datoria? Cifrele legate de deficitul bugetar şi datoria publică sunt pentru mine, ca macroeconomist, la fel de semnificative ca rezultatele analizelor medicale ale unui pacient pentru un medic. Sunt pregătit să înţeleg că marea majoritate a oamenilor nu au cunoştinţele care să îi ajute să realizeze ce grav este să ai un deficit care reprezintă cam o treime din veniturile bugetare ale unui an, aşa cum puţini din noi ştiu cât ar fi bine să fie acidul uric în sânge. Când mergem la doctor, însă, rezultatele analizelor noastre sunt comparate cu nivelurile considerate normale, aşa că ştim imediat că un parametru sau altul este în afara plajei aferente omului sănătos – chiar dacă, desigur, semnificaţia abaterilor ne scapă celor mai mulţi dintre noi, profanii. Indicatorii macroeconomici nu se bucură, nici pe departe, de tabele ale valorilor recomandate recunoscute de breasla specialiştilor în domeniu. Revenind la deficitul bugetar, nu doar valoarea absolută, de peste 9% din PIB, contează, ci şi cât reprezintă ea din totalul veniturilor, fiscale sau totale, ale statului şi, mult mai important, cu ce dobânzi se poate împrumuta statul pentru a acoperi deficitul respectiv. Dacă luăm toţi aceşti parametri împreună, vedem că dobânzile plătite de România pentru o datorie de 60% din PIB, sunt mai mari decât cele plătite de Franţa, pentru o datorie de peste 120% din PIB. Motivele pentru această stare de lucruri sunt destul de numeroase. Ele ţin, desigur, de capacitatea de a produce a economiei, de adâncimea pieţei financiare, de nivelul rating-ului de ţară. Un aspect mult prea puţin discutat, probabil pentru că nu prea ne convine, este cel al credibilităţii: de câte ori autorităţile unei ţări au facut exact ce s-au angajat să facă şi de câte ori au găsit scuze ca să nu facă? Or, aici, ţara noastră nu are deloc o istorie care să o avantajeze. Da, am achitat datoria externă, nu am (prea) avut sincope ale plăţilor (cea mai recentă a fost în 1982, când am înregistrat un “default”, adică nu am achitat la scadenţă datorii ale statului), dar programele de restructurare economică la care s-au angajat autorităţile au fost arareori duse la bun sfârşit, aşa cum ne angajasem. Nu ştiu dacă îşi mai aminteşte cineva, dar în 2010 parlamentul a adoptat Legea responsabilităţii fiscal-bugetare (nr. 69/16 aprilie 2010), care prevede măsuri judicioase, aliniate standardelor internaţionale, pentru a evita derapajele fiscale, inclusiv din cauze electorale. Un spaţiu amplu al legii este dedicat respectării limitelor maxime ale cheltuielilor de personal. Este înfiinţat Consiliul fiscal, “o autoritate independentă, compusă din 5 membri cu experienţă în domeniul politicilor macroeconomice şi bugetare, care va sprijini activitatea Guvernului şi a Parlamentului în cadrul procesului de elaborare şi derulare a politicilor fiscal-bugetare, pentru a asigura calitatea prognozelor macroeconomice care stau la baza proiecţiilor bugetare şi a politicilor fiscal-bugetare pe termen mediu şi lung. Membrii Consiliului fiscal îşi exercită mandatul potrivit legii şi nu vor solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice ori de la orice altă instituţie sau autoritate.” Consiliul fiscal există şi îşi face datoria de “a sprijini activitatea guvernului şi parlamentului”. Rapoartele acestuia sunt publice şi realizate cu profesionalism. Mă tem însă că, dincolo de asta, legea este o minunată şi perfect inutilă înşiruire de dorinţe pioase. Modificarea cheltuielilor bugetare, bunăoară, nu se face niciodată cu prevederea surselor de acoperire, aşa cum cere expres legea. Când aleşii poporului stabilesc, cu entuziasm, majorarea cu o bagatelă de 40% a pensiilor, gata, nicio altă justificare nu mai este necesară, nicio analiză de impact, şi cu atât mai puţin identifficarea surselor de acoperire! Îmi amintesc când, la una dintre majorările de pensii cu mult dincolo de cât puteau duce încasările bugetare, deoarece deficitul era deja dincolo de pragul de 3%, cum un politician de la guvernare declara, cu totală linişte şi în dispreţ suveran al legii şi al realităţii: “avem prevazute fondurile necesare, sunt bani!” Sigur că sunt, ne împrumutăm şi sunt câţi bani vrem! Cel mai recent caz: în 2023, când deficitul bugetar a depăşit 7% din PIB, guvernul şi-a asumat o reducere până la 5% în anul următor; rezultatul a fost un deficit de peste 9% din PIB, explicat în parte prin faptul că guvernul a descoperit cum să crească deficitul fără să ceară aprobarea parlamentului: tocând zeci de miliarde de lei din fondul de rezervă – cel constituit doar pentru cazuri excepţionale; desigur, alegerile pot, la o adică, să fie asimilate calamităţilor naturale, ceea ce justifică utilizarea “la liber” a fondului de rezervă, nu? Din păcate, pieţele financiare înţeleg mai puţin “creativitatea” unor guverne şi, fără pic de simţ al umorului, adaugă tot mai multe puncte de bază (un punct de bază este 1% dintr-un punct procentual) la riscul de ţară, pe măsură ce dezmăţul bugetar devine tot mai iraţional. Aşa am ajuns să plătim cele mai înalte dobânzi dintre ţările cu rating “recomandat investiţiilor” din Europa (împărţind podiumul cu Ungaria, ţara care are un acces foarte limitat la fonduri europene şi are rezultate macroeconomice deplorabile de mulţi ani), deşi eram, încă, sub pragul celor 60% din PIB datorie bugetară totală. Acum am rezolvat-o şi pe asta! Am trecut şi de acest prag!E bine, dar… nu e bine!
/* (c)AdOcean 2003-2025, businessmex_ro.zf.ro.Desktop All Site.inread */
(function t(){ 2!=_aoState ? setTimeout(t,5) : ado.slave("adoceanroueerkxgpoo",{myMaster:"os.1jLdljbTK44U1xFiXXNRzHbXCPkdmUkk4OZdtPkv.V7"}) }());
Primele 7 luni de aplicare a programului guvernului au fost încurajatoare. Deficitul bugetar de la finele anului 2025, încă foarte ridicat, de 7,7% din PIB (pe baza plăţilor efective) este, totuşi, mai mic decât angajamentul guvernului, de 8,4% din PIB. Prima lună din acest an a adus un mic excedent, faţă de deficitul foarte mare din ianuarie 2025 (de notat: în ambele situaţii, bugetul pentru anul respectiv nu fusese adoptat, deci cheltuielile au fost oarecum reduse, dar cu rezultate foarte diferite între cei doi ani). Altfel spus, avem un început de a ne ţine de promisiune, ceea ce nu ni s-a mai întâmplat de ceva ani. Asta este o veste foarte bună. “Analizele” economiei se îmbunătăţesc semnificativ – iar pieţele financiare au reactionat pozitiv, reducând dobânzile la care ne putem împrumuta. Desigur, oamenii obişnuiţi, fără pregătire de specialitate, pot să înţeleagă în mai mică măsură cu cât s-au ameliorat “analizele”. M-aş fi aşteptat totuşi ca, măcar oamenii de specialitate, să “citească” obiectiv aceste analize, să cadă de acord că suntem pe o cale încurajatoare. Nici vorbă! Social media, presa scrisă, televiziunile – toate cântă prohodul economiei, pentru că sunt câteva luni de când consumul scade, ceea ce este suficient pentru unii pentru a decreta decesul speranţelor de mai bine. Nu puţini sunt politicienii care repetă, la unison, aceeaşi melodie de “titanic”, iar ei oferă şi soluţia infailibilă: amânăm “puţin” strângerea curelei, că n-o fi foc! Că, nu-i aşa, se apropie alegerile, iar “ceilalţi” nu trebuie să primească muniţie chiar de la ai noştri… Mai dramatic mi se pare că stau lucrurile când la corul bocitoarelor se adaugă şi economişti care ar trebui să înţeleagă cum stau lururile şi, cel puţin, să se abţină de la comentarii năucitoare. Nu, nu se întâmplă aşa: opinia publică este bombardată din toate direcţiile cu predicţii apocaliptice, însoţite de aceleaşi sfaturi: ne-am angajat să facem ceva? Ei, lasă, că n-o fi foc dacă mai amânăm puţin… Toţi aceştia poate chiar cred sincer în ceea ce susţin ori se fac că nu înţeleg că problema cea mai gravă este deficitul bugetar. Că, dacă nu facem tot ce este prevăzut în programul guvernamental aprobat de parlament, iar deficitul va depăşi, din nou, nivelul ţintă pentru acest an, atunci efectele pot fi dincolo de grave: pieţele pot, pur şi simplu, să se închidă pentru ţara noastră, aşa cum au fost închise în primii ani de după căderea regimului comunist, din motive care nu fac obiectul acestor însemnări. Dacă în acest moment pieţele ne-ar întoarce spatele, pentru că noi iar nu ne ţinem de cuvânt, efectele ar fi devastatoare şi de lungă durată. (Am abordat această chestiune într-un recent articol, intitulat “Nu mai avem simţul pericolului?”) Deocamdată, cum am mai spus, rezultatele sunt încurajatoare. Dar, în loc să vedem partea plină a paharului, opinia publică este zilnic hrănită cu predicţii apocaliptice, care nu au vreo legătură cu realitatea, dar mai contează acest amănunt? Nu e de mirare că sondajele de opinie dau cifre cu totul alarmante în dreptul întrebării dacă România merge în direcţia bună sau nu. Eu încerc să fac notă discordantă de la acest cor. De când am vazut programul guvernamental am afirmat ca este un program bun, că aplicarea lui va aduce în final reluarea creşterii sănătoase. Până acum, aş zice că am avut ceva dreptate: măsurile efectiv aplicate dau rezultate, aşa cum întârzierile din unele domenii-cheie, cum ar fi reducerea cheltuielilor administraţiei publice, riscă să deraieze un program judicios. Sunt de părere şi că nu se putea începe altfel decât prin majorarea TVA şi a accizelor la carburanţi, aşa cum cred că întârzierea în reducerea cheltuielilor în sectorul public şi a pierderilor din întreprinderile cu capital de stat sunt deosebit de primejdioase pentru coerenţa întregului program. Criticile pentru unele (inevitabile) efecte nefavorabile ale programului de reducere a deficitului bugetar par să nu se mai oprească, deşi autorii acestor critici nu oferă vreodată o soluţie raţională, aplicabilă, care să aducă acelaşi rezultat cu efecte adverse mai puţin sesizabile. Dar, parcă mai grave decât aceaste abordări nerezonabile, sunt nesfârşitele propuneri de a… o lăsa mai moale cu programul, că doare şi, desigur, era mai bine înainte. De la sindicatele din învăţământ, care cer, nici mai mult, nici mai puţin, decât revenirea la vechile norme didactice, la o nesfârşită listă de propuneri de a mai mări un pic cheltuielile bugetare, concomitant, desigur, cu reducerea unor venituri ale statului – toate caută justificări cât mai bine simţite pentru a se reveni, într-o formă sau alta, la risipa de cheltuieli şi reducerea veniturilor statului. Or, asta înseamnă, mai întâi, reducerea mai lentă a deficitului public şi, ca urmare, un stoc al datoriei publice mai ridicat – cu dobânzile aferente. La care s-ar adăuga puncte de bază pentru riscul perceput mai ridicat, pe bună dreptate. Adică, mai multă durere, resimţită mai mult de întreaga societate. Nu am socotit aici situaţia extremă a incapacităţii de a ne mai împrumuta, dacă derapajul fiscal este mai însemnat.O chestiune spinoasă: preţul carburantului Din prea lungă lista a domeniilor care ar fi “îndreptăţite” la cheltuieli mai mari ale statului sau la venituri mai mici am să mă refer aici la un singur articol, foarte important, nu este vreo îndoială, dar al cărui tratament de favoare ar face cu mult mai mult rău decât bine: carburantul auto. Războiul din Iran a aruncat în aer piaţa hidrocarburilor; preţul petrolului şi al gazului lichefiat s-a dublat în câteva săptămâni, iar prelungirea conflictului ar putea împinge preţurile cu mult mai sus decât sunt ele astăzi. Desigur, implicaţiile acestor evoluţii sunt severe: numeroase produse şi servicii se vor scumpi, ceea ce va împinge în sus ratele inflaţiei şi, mai mult ca sigur, va duce la reducerea creşterii economice. Agricultura ar avea, probabil, mai mult de suferit, întrucât lucrările agricole şi irigaţiile sunt afectate serios de preţul energiei, iar îngrăşămintele s-ar scumpi foarte mult, de asemenea; datorită problemelor probabile de cash flow, fermierii ar putea întârzia unele lucrări, ceea ce ar putea duce şi la diminuarea producţiei. În prezent, unii analişti avertizează asupra riscurilor unei perioade de stagflaţie, ca în cazul primului şoc petrolier, din 1973. (Personal, nu cred aşa ceva: atunci criza nu a fost datorată numai creşterii de 4 ori a preţului petrolului, ci şi politicilor inadecvate ale guvernelor occidentale.) Aici suntem. Numeroase ţări au adoptat deja măsuri de limitare a impactului creşterii preţului petrolului, fie prin reduceri temporare de taxe sau prin subvenţii la pompă, fie prin ajutoare ţintite pentru transportatori şi gospodării vulnerabile. Guvernul României a anunţat şi el o serie de măsuri, cum ar fi limitarea adaosului comercial la vânzarea de carburant, dar s-a ferit să promită reduceri, fie şi temporare, de accize sau alte taxe. De ce? Simplu: plătim pentru dezastrul bugetar din anii anteriori! Este perfect raţional să ai un fond de rezervă la buget. Dar când îl faci praf prin încălcarea flagrantă a regulilor în materie fiscală, vine un moment în care iresponsabilitatea se plăteşte. Acel moment a venit! Astept acum ca cei responsabili pentru acest dezastru să arate cu degetul către guvernul actual, pus în imposibilitate de a ajuta prea mult pe consumatorii afectaţi de preţul în creştere al carburanţilor. Că aşa e în politică: cine strigă mai tare, ăla are dreptate, nu? Este adevărat că peste jumătate din preţul la pompă este impozit. Aşa este peste tot în Europa. Benzina de la noi o fi mai scumpă decât cea din Bulgaria, dar e mai ieftină decât în marea majoritate a celorlalte state ale UE. Pe aceste impozite se bazează bugetul – adică cel care ar trebui să ajungă la un deficit de 6,2% din PIB în acest an. Ce alegem? Să reducem impozitul pe carburant sau să ţinem cu dinţii de obiectivul reducerii deficitului bugetar? Mă tem că a doua opţiune este singura raţională. Cred că posesorii de autovehicule ar putea experimenta pentru scurt timp transportul în comun, şi aşa mările oraşe sunt sufocate de traficul rutier, asta dacă majorarea cu 50-100 de lei a costului unui plin de carburant este considerată prea mare. Iar dacă se va întâmpla ca, urmare a crizei, să continue creşterea preţului la hidrocarburi pe plan mondial, cred că guvernul va adopta măsuri ţintite, care să îi protejeze, fie şi parţial, pe agricultori şi pe transportatori. Nu mă aştept să îmi crească popularitatea după asemenea comentarii. Ceea ce înţeleg eu, poate mai bine decât mulţi alţii, este că anul acesta vom plăti peste 60 miliarde de lei doar dobânzi la datoria publică. Dacă ţinem cu dinţii de a folosi doar autoturismul pentru orice drum, la costuri “acceptabile”, aceste dobânzi vor creşte până într-atât, încât nu vom mai avea resurse decât pentru a le plăti. Iar costurile “acceptabile” vor rămâne doar o amintire.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
/* (c)AdOcean 2003-2025, businessmex_ro.zf.ro.Desktop All Site.interscroller */
(function t(){ 2!=_aoState ? setTimeout(t,5) : ado.slave("adoceanroyhqkimorxy",{myMaster:"os.1jLdljbTK44U1xFiXXNRzHbXCPkdmUkk4OZdtPkv.V7"}) }());
Tweet
Urmărește
Print
Mail
Articole recomandate
...
Informatie preluata din publicatia Ziarul Financiar - citeste integral articolul - click aici
Web Design by Dow Media | Gazduire Web by SpeedHost.ro