În esenţă, acronimele CSR şi ESG sau precursorul lor PPP (people – planet – profit) (oameni – planetă – profit) încearcă să explice şi normeze relaţia dintre mediul natural, mediul social şi mediul de afaceri. Conceptul de sustenabilitate, adaugă peste cele 3 variabile: natură – oameni şi economie şi conceptul de etică orientată spre viitor. Asta după ce Comisia Brundtland a ONU a dat încă din 1987 celebra sa definiţie, că dezvoltarea durabilă sau sustenabilitatea reprezintă capacitatea generaţiilor actuale de a-şi asigura existenţa, în condiţiile în care nu periclitează prin aceasta şansa la viaţă şi dezvoltare a generaţiilor viitoare. Deşi despre responsabilitatea socială a corporaţiilor s-a vorbit încă de prin anii 1950 în SUA, cel care a făcut celebră cu adevărat această sintagmă şi comportamentul corespondent este Milton Friedman. A făcut celebră această sintagmă, criticând-o, şi spunând că, de fapt, singura responsabilitate a unei companii este de a face profit pentru acţionarii săi, respectând în acest proces regulile jocului. Evident, Friedman nu nuanţează şi nu spune explicit care reguli ale jocului. Lasă elegant la o parte realitatea că regulile jocului au fost făcute de cei care au deţinut şi deţin puterea economică şi politică. În Statele Unite, acest lucru e mai vizibil, fiindcă orice grup interesat poate face lobby deschis, pentru a-şi salvgarda o anumită poziţie. În Uniunea Europeană reglementările urmează un traseu mai birocratic, suntem încă tributari principiilor capitalismului renan, respectiv luăm în considerare mai semnificativ interesele partenerilor sociali.
Informatie preluata din publicatia Ziarul Financiar – citeste integral articolul – click aici
