Editorial | Opinia redacției
O casă poate deveni prea scumpă fără să mai cumperi nimic. Nu îi adaugi un etaj, nu construiești o piscină și nu schimbi mobilierul. Se schimbă strada, cartierul, regulile fiscale. Iar într-o zi descoperi că proprietatea cumpărată cândva la un preț accesibil îți cere un buget pe care veniturile tale nu l-au urmat.
O relatare distribuită pe Facebook surprinde această neliniște. Autorul spune că a cumpărat, în urmă cu șase ani, o casă mare la periferia unui oraș, cu 100.000 de euro, pe un teren de 800 de metri pătrați. Susține că a aflat ulterior despre o valoare fiscală apropiată de 600.000 de euro și despre obligația depunerii Declarației 216, deși el consideră că locuința nu s-ar vinde cu mai mult de 270.000 de euro.
Nu avem documentele proprietății, calculul primăriei sau notificarea ANAF. Nu putem confirma diferența și nici spune cine a greșit. Dar întrebarea ridicată de această experiență, pe care o prezentăm anonim, merită discutată: cât de sigură este o achiziție imobiliară atunci când calculăm doar prețul de la notar?
Prețul mic de ieri nu garantează o casă ieftină mâine
În România, casa mare a fost multă vreme o formă de reușită. Spațiu pentru copii, curte, camere pentru musafiri, poate un etaj păstrat pentru viitor. Dacă prețul părea bun, întrebarea despre costul anual rămânea adesea în plan secund.
O proprietate nu se termină însă la achiziție. Trebuie încălzită, întreținută, reparată și impozitată. Acoperișul nu se repară proporțional cu numărul de camere folosite. Curtea și instalațiile nu devin mai mici după ce copiii pleacă. Nici venitul proprietarului nu crește automat odată cu valoarea atribuită casei.
Aici este capcana: poți avea patrimoniu pe hârtie și un buget lunar strâns. Pentru familia care locuiește acolo, casa nu produce neapărat bani. O eventuală apreciere se transformă în lichiditate abia dacă vinzi, închiriezi sau găsești altă modalitate de valorificare.
